Elegie
Frunzele-acestea, pe care
Toamna le arde-n grădini,
Sunt ca un semn de plecare
Dintr-o iubire cu spini.
Frunzele-acestea de aur,
Frunzele-acestea de rând,
Sunt cel mai sincer tezaur,
După-nflorirea din gând.
Frunzele-acestea-n plutire,
Ca nişte nori călători,
Sunt cea dintâi amintire
De după vara cu flori.
Frunzele-acestea bătrâne,
Strânse pe margini de drum,
Sunt ca un semn ce rămâne
După iubire, oricum.
Frunzele-acestea uşoare,
Smulse din plopii subţiri,
Sunt primul semn care doare,
Când intră toamna-n iubiri.
Frunzele-acestea, purtate
Prin labirintul de ploi,
Sunt mai presus decât toate,
Semnul plecării din noi.
